My Photo Diary!: #53 Dedicație pentru fetele mele...

Prieteniile se leagă oriunde si oricind... Fie ati invatat impreuna, ati jucat in aceeași echipa de basket sau fotbal, ati lucrat in aceeași firma, ati locuit pe aceeași stradă, părinții voștri erau și ei prieteni sau pur si simplu v-ati întîlnit întîmplator... Aceste prietenii pot să dureze o zi, un an sau citeva ani, însă sunt prietenii ce durează ani si ani, prietenii pentru totdeauna... La început nu știi cît va dura aceasta prietenie, poate crezi ca mereu sau din contra, foarte puțin... Eu cred că momentele trăite impreuna, emoțiile ce le-ati avut in același timp sau bucuriile si tristețile împărtășite unul altuia determina durata si valoarea prieteniei...

Astăzi vreau sa scriu despre o prietenie ce a început pe bancile colegiului de medicina si in căminele studentești ale colegiului... O prietenie care a început încă din primele zile ale primului an de studiu si care durează pînă în prezent... Și pentru că în această toamnă s-au împlinit 10 ani de cind ne cunoaștem si prietenim, vreau să povestesc despre ele, prietenele mele din colegiu, de care mă leagă amintiri frumoase si unice... Totul a început în toamna anului 2005, cînd toate am devenit studentele colegiului de medicină din Chisinau, eram în aceeași grupă și mai locuiam toate în același cămin, același etaj... 5 adolescente cu vîrsta de 15-16 ani, toate atît de diferite si în același timp foarte asemănătoare...

Ea e Cristina, pe ea am cunoscut-o prima, așteptam repartizarea in cămine si printre mulțimea de studenți am observat-o pe ea... Era imposibil să nu o observi, era cea mai energică, cea mai activă si vorbăreață din mulțime... Atunci nici nu mi-am imaginat că ea va fi una din persoanele cu care voi lega o prietenie de durată, ca va fi una din persoanele cu care o să împart bucurii, succese si dezamăgiri... Deși la început mi-a părut o persoana puternica, care nu plânge niciodată si foarte încrezută în sine, mai tîrziu aveam sa descopăr în ea o persoana care știe să te asculte, sensibilă si mereu dornică să te ajute...

Ea e Carolina, viitorul nostru doctor... Pe ea am cunoscut-o la fel, in ziua cînd ne-am cazat în cămin... Aveam aceeași odaie, numărul 54, urma să locuim un an împreună... Veselă, darnică si mereu pregătită de noi aventuri, așa o cunosc toti pe Carolina... Cu ea am rîs împreună în serile lungi petrecute în cămin, cu ea mă certam cînd nu știam care din noi să facă ordine in odaie, tot cu ea am petrecut cele mai frumoase veri la iazul si discoteca din Chetriș...

Iar ea e Maria, sau cum obișnuim noi să-i spunem, Mașa... Pe ea am început s-o cunosc si sa ne împrietenim treptat, cînd ea venea în ospeție la Carolina... Imi amintesc cum avea un mare dor de casă și mama ei... La început timidă și puțin rușinoasă, ea a devenit omulețul cel mai pozitiv din gașca noastră... Impreuna am retrăit înainte de examene, am mers zi de zi timp de 6 luni la practica de stat si impreuna ne-am luat rămas buna de la anii de studenție...

Si desigur, ultima, dar nu cea din urma, Irina! Ea e blonda noastra! Pe Irina am cunoscut-o ceva mai tîrziu, însă am reusit sa ne împrietenim ușor, pentru ca ea e o persoana sinceră, deschisă si simplă prin modul ei de a fi... E serioasă, dar si glumeața, timida, dar si îndrăzneața... Ea e foarte prietenoasa cu oricine si nu poate să te supere niciodată, te ajuta oricind îi ceri ajutorul...

Si eu, cea care nu dădeam de copiat la matematică, cea care nu permiteam fetelor sa manince fructe nespălate si cea care mereu a încercat sa le aducă pe toate impreuna...

Cu aceasta ocazie, 10 ani de prietenie frumoasa si specială, scriu amintiri cu și despre noi... Și zic că e specială legătura dintre noi pentru că s-a format 10 ani în urmă cînd totul era diferit de acum... În primii ani de studii a avea celular era o raritate, iar pentru noi fete de la țară încă nu era acesta o prioritate... Era dificil fără un telefon pe care poți să-l iei cu tine oriunde si oricind, pentru că trebuia să mergi la telefonul public ca să dai un sunet acasă... Totuși era bine, pentru că noi vorbeam privindu-ne în ochi și nu prin chat, emoțiile le exprimam pe viu, iar expresiile fetei erau naturale, dar nu așa 😀😂😬😛 sau 😳... După lecții ne povesteam ce am mai făcut, cu cine am discutat sau ce am vazut în acea zi, dar nu petreceam seri intregi in fata calculatorului, tabletei sau smartphone-ului...

Plimbările nu însemnau momente monotone în care fiecare își ține privirea țintuită în telefon, dar însemnau discuții lungi despre orice si oricine sau o ieșire la o înghețată... Însă era vesel, interesant si neplictisitor...

Împreună am trăit emoții noi la început de ani de studii, împreuna ne-am bucurat de primele note bune, primele succese si tot împreună am depășit momente de insucces, tristețe si dezamagire... Mi-e dor de șotiile făcute în cămine, chiar si certurile de la lucruri mai mult sau mai puțin importante parca erau speciale... Ne certam, dar ne trecea repede, de parca trebuiau si citeva certuri ca viata de cămin să nu devină plictisitoare...

Au trecut cei 5 ani de studenție... De atunci ne-am vazut si întîlnit tot mai rar, pentru că planurile fiecăreia ne-au determinat s-o luam pe drumuri diferite și in direcții diferite... Noi însă ne străduim să ne vedem ori de cite ori avem ocazia, fie si mai rar, dar ne întîlnim...

Astăzi suntem în Milano, cu părere de rău Irina lipsește... A 10-a toamna împreună...

Fetele mele!!! La Mulți Ani nouă!!!